Noutăți

03 octombrie 1999

S-a împlinit deja un an de la publicarea volumului Putința sau Universalitatea Sigiliului, în prima sa ediție. Semnalele așteptate la provocarea lansată nu au sosit în măsura în care m-am așteptat, așa că nu am avut posibilitatea unui veritabil dialog sau chiar a unei dispute. Fidel unei atitudini câștigate în ani de practică și de studii, am lăsat să fie nimicul care nu m-a dezamăgit, căci nimicnicind în felul său propriu a respins inspirul, trimițându-mi-l spre repunere în forma unei noi ediții asemeni unui larg expir.

După o perioadă de la însămânțarea provocării, iată-mă în fața unui nou început. Mărturisesc că nu o fac cu mare bucurie deoarece, cu cât devenea mai reală necesitatea prezenței unui principiu de sesizabilitate, cu atât mai puternică devenea senzația crizei esenței ARTEI MARŢIALE în lume. Deși există permanent o raportare la cei vechi, deși le-am preluat învățăturile, rămânem la poarta templului. S-a pierdut, din păcate, exercițiul înțelegerii și, cu aceasta, posibilitatea simțirii esenței.

Am cartea în față și-mi surprind o oarecare sfială vis a vis de intenția de a o rescrie. Am sentimentul unei vecinătăți abisale, dar și presentimentul acut al deșertăciunii. Surprinderea elementelor definitorii în rectificarea firii omului zilelor noastre, trăind într-o permanentă confuzie, ignorându-și PUTINŢA de a fi și altceva decât propunerile imediate ale existenței, pare a nu avea sorți de izbândă; orice inițiativă în această direcție poate plasa pe temerar în sfera ridicolului.

Şi, totuși, din fericire, există temerari care acceptă riscul și trudesc neistovit, către acel altceva. Acest altceva este o mare taină, îngropată sub un munte de ignoranță. Din când în când, asemeni vulcanului, adevărata stare a firii omului își trimite la suprafață prin fisurile scăpate de sub controlul lui a avea, semnalele neîmplinirii condiției de OM, scurtcircuitând conștiința plină de suficiența noastră, semănând tristețea unei acute dezrădăcinări.

Pământul^[1] care suntem este locul comun unde iadul și raiul își dispută adjudecarea sufletului, care este omul. Dacă s-ar păstra cunoștința acestui fapt în atenție, aceasta ar fi suficientă pentru rectificarea existenței noastre. Iată de ce, iar și iar, ignorând munții de carte scrisă de-a lungul vremii, omul adaugă alte cărți^[2] într-o intenție altruistă, de a se simți părticică la pavarea drumului marii reîntoarceri în casa Tatălui. Cum de se poate întâmpla acest lucru ține de o corectă luare în atenție a elementelor definitorii ce stau în alcătuirea omului. Structura morfologică a corpului fizic, psihismul acestuia, concepte ca Intelect, Intuiție, Instinct, Rațional și Irațional etc. vin să mărească uimirea celor care mai pot fi cu adevărat uimiți, cum de la sine, într-o sublimă armonie, acestea există. În reală uimire, omul palpează inefabilul și inspiră taina vieții, pe care mai apoi o expiră ca existență. "Același este, care va să zică, atât gândirea cât și ființa", spunea Parmenides, gândind aici identitatea. Omului, devenit între timp reflexiv, rațional, i se propune dualitatea și, în dualitate, opțiunea și, o dată cu aceasta, îndepărtarea de casa tatălui, adică de origine. Trecând în uitare identitatea Omului cu Ființa, existența numită om s-a raportat numai la relația lui cu exteriorul pe care, administrând-o, s-a și identificat cu ea. Interiorul omului a rămas necunoscut, oferind un teren fertil de investigație diferitelor științe cum ar fi psihologia, psihiatria, psihanaliza etc., care s-au cantonat în a analiza efectele (adică simptomele) și a emite păreri despre cauza acestora. Din fericire pentru om, din totdeauna a existat și o aplecare a acestuia către latura contemplativă a existenței. Deși partea discursivă a căpătat un ascendent considerabil, ocupând orizontul individului, tremurul interior, acel altceva din om, face posibilă și o altfel de cunoaștere, numită intuitivă. Omul care, prin ce-a de-a treia cădere (căderea în afara Templului), a pierdut posibilitatea de cunoaștere directă a căii, adevărului și al vieții, omul, adâncit și prins în maya prin educație, va trebui să fie pus în fața realității gestului, schemei, a simbolului, ritmului și respirației. O bună așezare în practică a elementelor de mai sus este necesară și obligatorie. Fără acest lucru omul nu poate ajunge la schema proprie. Rămânând în iluzia creată de materie, visând permanent la o dimensiune care să-i depășească condiția, omul se amăgește cu un spectru sau, luându-l pe Vasile Lovinescu părtaș, "Chima răului/ pe malul pârăului"^[3], cu un adevăr rostit deasupra apelor corupte.

În intenția celei de-a doua ediții a volumului “Putința sau Universalitatea Sigiliului” stă, păstrând structura deja existentă și denumirea capitolelor, o mai bună ordonare a informațiilor, scoțând o parte din ele, adăugind și aprofundând altele, dezvoltând locurile rămase în așteptare din ediția precedentă.

O atenție specială o va avea tema kata-ului ca schemă, simbol și imagine și, legat de aceasta, parabola Fiului Risipitor. Parabola este o imagine vis a vis de acțiunea tradiției care transmite o dată pe orizontală (ca plecare-întoarcere) o succesiunea cronologică și, pe de altă parte, concomitent, o componentă verticală care "lasă să fie"^[4] relația de participare a omului la realitățile de ordin principial (în orice punct al orizontalei). Omul intră în legătură cu principiul doar în măsura în care transmiterea se face de sus în jos, și aceasta se întâmplă numai prin implicarea tradiției^*. Voi încerca să dezvolt semnificația gestului, așezarea acestuia vis a vis de "mintea imaterială și fără formă", după expresia sf. Pavel, și apropierea de vidul lui Nagarjuna. O idee interesantă în acest sens ne vine de la Ştefan Lupașcu - logica^[5] stării T.

Isihasmul carpatin și atitudinea Zen vor fi tratate într-un capitol separat.O propunere a unui model educațional, urmărind viața mântuitorului Isus, sub titlul "Vârstele educației și treptele schimbării, sub semnul antagonismului și contradicției", va fi în atenția cititorului la capitolul aplicații. Tot în acest capitol voi aplica teoria spirituală a KARATE-DO-ului la teoria performanței sportive; legat de gest, postură și respirație, am făcut un scurt itinerariu prin setul de exerciții Falun Gong.

Deasemenea, doresc să interesez pe cititorii avizați, dar nu numai, cu o primă încercare de a lega la un loc informațiile culese despre practica spirituală a luptătorilor ninja. Pe parcursul cărții, urmăresc scoaterea în evidență a unei metode de antrenament vis a vis de educație, prin care să se realizeze un dialog corect^[6] între posibilitate și realitate. Corpul fizic și psihismul lui, raportate la individ sunt, în același timp, și posibilitate și realitate. Mintea, ca templu ce este, face posibil LOCUL unde-și are așezarea atât ființa cât și gândirea, adică omul. Corpul fizic și psihismul acestuia fac parte din natură. Realitatea Prezenței create prin întâlnirea în minte dintre Om și Ființă se manifestă ca atitudine la nivelul corpului fizic și al psihismul său. Relația care se stabilește între corpul fizic și psihismul său, pe de o parte, și mintea ca loc de întâlnire a omului și ființei, pe de altă parte, reclamă un dialog ce comportă o anume specificitate. Din perspectiva minții, omul poate fi ubicuu, pe când din perspectiva corpului fizic același om e legat de pământ. Prezența din mintea noastră, ca identitate dintre om și ființă, poate realiza ubicuitatea integrală cu tot cu corp fizic (folosind poate: teleportare plus "ceva", clonare plus "ceva" etc.). Cu alte cuvinte, omul poate depăși spațiul și timpul în mintea lui aproape instantaneu, pe când corpul fizic și psihismul acestuia rămân încarcerate în spațiu și timp. Dialogul care se instituie între corp și prezența din minte trebuie să țină cont de vitezele^[7] de adaptare diferite ale celor doi termeni. De aici rezulta o "arhivă" pentru corpul fizic și o alta pentru "prezența" din minte, adică două realități care se aranjează într-un dialog, dar și într-o anume ierarhie evidentă, de la superior, care este prezența din minte, la inferior, care este corpul fizic. Arhivele au realitate atât în creier^[8], cât și în inimă și, atunci când sunt accesate, ele converg către același loc - mintea. Cum și corpul fizic folosește mintea ca loc de dialog al lui, atât cu exteriorul, cât și cu interiorul, se vede necesitatea unei practici care să-l educe, aducându-l într-o conformitate cu realitatea lui aici și acum. Cu alte cuvinte, urmează să reevaluăm pretențiile survenite din direcția psiho-somatică sau somato-psihică (să nu fixăm reprezentările^[9] acestuia în minte funcție de criteriul compus utilitate-plăcere), pentru a realiza dialogul față la față dintre prezența din minte și realitatea agregatului numit corp fizic.

Pentru a realiza acest lucru nu este decât un singur mijloc: RESPIRAŢIA, o bună economie a gestului pe schemă care, la rândul ei, intră în încărcătura de început a simbolului. Iată utilitatea și necesitatea exercițiului numit Kata din Arta Marțială, ca gest și schemă, dar și emoție care, în acest caz, e Parabola Fiului Risipitor, cu întreaga încărcătură simbolică. "Faire extraordinairement les choses ordinaires" - "Să faci extraordinar lucrurile obișnuite", ce este altceva decât a adăuga la fiecare gest pe care-l facem, la fiecare cuvânt pe care-l rostim, dimensiunea intelectuală care-i este proprie sau, mai bine-zis, o prezență spirituală, din care gestul și vorba își vor specifica tot ce le este propriu, sucul personal. Cuvântul extra-ordinar este sinonim cu supra-natural; cu alte cuvinte, gestul și cuvântul, prin adăugarea acestui element transcendent, își pierd caracterul lor creatural, recuperând caracterul originar de Idee. În acest mod trebuie înțeles gestul, succesiunea de gesturi dintr-un kata. Fără un travaliu diacronic și sincronic, practica ca atare a exercițiului kata orientează atitudinea celui care practică către lumea de jos^[10].

În Kabbala există o operație care se numește "tăierea plantelor". Deși voința joacă un rol hotărâtor în opțiunea noastră, vine un timp când voia proprie trebuie slăbită și lăsat să fie în locul ei atitudinea, caracterul, firea noastră autentică, ca efect al ivirii din sine. De șape ori a căzut firea omului, de șapte ori s-a ridicat, până la venirea mântuitorului. De la el până în timpurile moderne pe care le trăim am accentuat încă două căderi^[11]. Șapte plus două fac nouă. Cifra 9 simbolizează circumferința cercului (perimetrul Templului), lumea în sensul cel mai larg al cuvântului. Astăzi suntem în ce-a de-a treia cădere^[12], cea mai dezastruoasă. Cu cea de-a treia cădere suntem la cifra zece. Cifra 10 simbolizează centrul, punctul, fiind considerată emblema Principiului, Inima Lumii. În greacă, cifra 10 și (I) au aceeași notație, "iota". Iisus își alege un nume care, tainic, începe cu (I), "numele înfricoșat", iar "Ita"(H), ca inițială și ea, exprimă fermitatea virtuții^**. Deasemenea, zece mai înseamnă și putința existenței fericite a lucrurilor. Isus, deci, se află în centrul cercului, adică în centrul omului. Între 9 și 10, adică între centru și circumferință, există un raport, adică circumferința nu ar putea exista fără centru, dar nici centrul nu s-ar putea actualiza fără circumferință. Este, în ordine dialectică, principiul contradicției externe. Simbolul care definește transcendența centrului, dar și tendințele în direcție, este svastica. În esență, ea reprezintă "simbolul Polului"; nașterea svasticei în manifestat, care are un drum exact invers celui al desemnării unui cerc. Întâi apar ideile (tendințe în direcție) care, respectând legea antagonismului și contradicției, vin în cupluri paralele. Unind cuplurile printr-o cruce obișnuită, înscrisă în cerc, dăm de centru, înscris în ultima clipă, și "fără intenție". Actualizarea lui, fără intenție, îi arată transcendența care, în termeni moderni, este celebrul “punct matematic”. Poate din această pricină o semnificație a gestului nu trebuie adăugată la un scenariu, potrivit unei logici, unei rațiuni, ci lăsată să fie, ca efect al ivirii din sine. Gesturile în kata, urmează, să le evertuăm^*** la rangul cerut de manifestarea lor, conform principiului "fără intenție", descris mai sus. Iată importanța dialogului între noi și corpul fizic (adaug că aici înțeleg și biologicul și psihismul acestuia). În perspectiva malefică a celei de-a treia căderi corpul fizic și psihismul acestuia sunt așezate la nivel de ustensil, ignorându-i-se calitatea de Templu a lui Dumnezeu. Niciodată nu va fi suficientă insistența noastră în a revela importanța corpului uman, ca templu al lui Dumnezeu. Iată un text care sprijină afirmația pe care am făcut-o: “Avem tot dreptul să ne mirăm că omul ar putea să se ridice până la Dumnezeu, dar, iată, o altă minune! Dumnezeu e cel ce coboară până la om. Şi asta nu e destul: pentru a fi cât mai aproape de creatura sa iubită, el pătrunde în om, care devine un templu locuit de Divinitate”^a. Şi mai departe: ”Deoarece carnea îl despărțea pe om de cer, Dumnezeu a luat trup de carne pentru a se uni cu omul prin ceea cei despărțea; dar încă era prea puțin pentru o nemăsurată bunătate înfruntând o nemăsurată degradare. Această carne divinizată și continuu jertfită, e prezentată omului sub forma exterioară a hranei sale priveligiate: iar cel ce va refuza să mănânce din ea nu va mai trăi”^b. Este, în ordinea educației și culturii, înfricoșătoare această sugestie, nu? Dar, să reluăm. A treia cădere, a zecea în ordine cronologică, înseamnă căderea irevocabilă în brațele demiurgului fals, chip cioplit. Zece porunci, zece căderi. Omului i s-au acordat suficiente șanse.

Lumea de astăzi cade în virtualul computerizat; existența numită om își desființează suportul care-l poate ajuta să-și rememoreze calitatea de om-arhetip. Omul e înconjurat și ajutat să cadă. În față sunt închipuirile materiei, în spate amintirile, în stânga dorința de plăcere, în dreapta dorința de putere, mândria, slava deșartă. Onticul cu cele patru puncte cardinale, descrise astfel, sufocă aspirația autentică din om. Singura lui șansă este rememorarea verticalității sale. În kata omul, identic cu el însuși, este permanent o verticală, fără rațiunea următorului pas. Omul este. Aici omul se poate centra și cădea în centrul lui, aici în punctul de aplicație, omul îl întâlnește pe Isus, pe Tatăl. Omul are de ales. Oricum, căderea a treia este în desfășurare, și ce a fost proorocit pentru sfârșitul veacurilor a început deja. Omul zilelor noastre, căzând în afara cercului (Templului), cade definitiv în brațele lui Satan (Prințul întunericului acestei lumi). Revenind la "tăierea plantelor", plantele tăiate nu rămân fără temeiul din care-și procură prin rădăcină seva vieții. Recuperându-și rădăcina, de această dată este înfiptă în câmpul cu stele. Probabil că unele pelerinaje, ca acela de la Compostella (Campus stellae), nu vor fi având alt scop decât să ajute pelerinul "d'amore" să-și înrădăcineze din nou plantele în Cer? Slăbirea voii proprii este o asemenea tăiere a plantelor, căci primele cuvinte ale orbului vindecat de Isus, au fost: "văd oameni, ca niște copaci cu rădăcinile în sus".

Închei mica mea digresiune în lumea importanței gestului și simbolului, dar nu înainte de a spune, în aceeași lumină, și câteva cuvinte despre respirație. "Offrez-vous aux heleines de votre Seigneur" (Dăruiți-vă suflurilor Domnului vostru), spune Vasile Lovinescu, și continuă: "dar cum unei chemări de sus trebuie să-i corespundă un răspuns de jos, e necesar ca ființa noastră întreagă să devină un suflu și un parfum, ca să se amalgameze cu suflarea ce vine de sus". Ce frumoasă imagine, ca argument pentru importanța capitală a respirației!

Este o gravă greșeală, să-ți dorești un lucru, fie acesta mântuirea sau iluminarea, înainte de a-ți asuma educația raportului dintre prezența din minte și corpul fizic. Această educație nu este altceva decât unitatea dintre spirit și corp, intermediată de suflet, domeniu al sinelui veritabil. Cu alte cuvinte, urmează să cădem în uitare de sine (fântâna adevărului) și să ne resuscităm ca uimire de sine (realitatea sufletului este o continuă uimire). În uimirea de sine suntem integral “suflet”, cu alte cuvinte, sine veritabil. Intermedierea prin aportul sufletului este esențială. “Trupul are dorințe contrare față de cele ale spiritului (Galateni, V, 17)”. Poetizat cumva, uneori spiritul mustră sufletul, care cade în slăbiciunea trupului “Curaj sufletul meu, ai îndurat și nefericiri mai mari”. În creștinism, exista în vechime o instituție^**** care se ocupa în mod expres de "cei chemați". De exemplu, pentru botez, cel "chemat" era instruit, inițiat, să poată trăi evenimentul botezului, timp de până la doi ani, care se efectua numai în noaptea de Paști. Sigur, se deduce că cel botezat nu mai era copil. Astăzi copii sunt botezați imediat, în intervalul primului an de viață, rareori după. Iată, deci, o altă interpretare. Oare de ce? Nu este obiectul studiului de față, dar de ce să generăm, condiția "orbetelui"? Este cineva, oare, interesat? Personal, cred că există o voință directoare. Într-un moment de răscruce, omul a greșit din nou, capital. Acum, revenim acasă. Cum revenim, depinde de fiecare individ în parte, dar din punctul de vedere al "voinței directoare", toți indivizii urmează a fi încarcerați, reținuți în "valea plângerii". Mă limitez doar a spune că, din punct de vedere al interpretării creștine, omul ajuns la calitatea de om, este suflet ascendent, adică lumină; tenebrele pentru a exista rețin lumina și implicit sufletul care acționează în subordinea întunericului… Oare, nu ar trebui să reconsiderăm cunoștințele antichității care făceau referință la două suflete în om? Oare nu suntem în preajma înțelegerii despicării sufletului central existent în om, în “sufletul de jos” și “sufletul de sus”, și conform acestei cunoașteri să acționăm pentru unirea lor în unitate?Ediția a doua își reclamă locul cu o deosebită insistență. Aici și Acum, omul într-o "bună așezare" transformă punctul în circumferință. Punctul devenit "gol", în pasivitatea atitudinii adevăratului trăitor, primește vizita ființei care-l înnobilează ca om, transformându-l în "haină de lumină" (credința creștină) sau "om de aur" (filosofia generată de atitudinea zen). Adâncindu-ne într-o bună așezare, realizăm explorarea diferitelor realități, în amploare, care sunt complementul acelorași realități în restrîngerea^[13] dictată de rigoarea Za-Zen-ului.

M. Eliade spune că "scopul pe care-l urmărește explicarea lumii printr-o serie de reducții este acela de vidare a lumii de valorile extra-mundane: banalizarea sistematică a Lumii pentru a o cuceri și stăpâni". Recunoaștem aici intervenția civilizației occidentale. Oricum, continuă Eliade, "alte societăți urmăresc scopuri diferite; de exemplu, înțelegerea cifrului Lumii pentru a trăi așa cum trăiește Lumea, adică reînnoindu-se perpetuu. Importantă este semnificația existenței umane, și această semnificație este de ordin spiritual". Aș adăuga că semnificația existenței umane scapă de fiecare dată. De ce? Cred, că existența umană, crezându-se deja "om", preluând imatur perceptul cartezian "cuget deci exist", a rămas în curgerea existenței pe care nu o mai poate percepe. Aș îndrăzni chiar să spun, că, existența umană este alcătuită din omul-popor, anonim și incompetent. Era mai bine dacă rețineam spre educare, ceea ce cu mult mai devreme, Augustin spunea "Ştiu că cuget, știu că exist". Se conturează o întrebare: de ce existența numită om s-a instituit mai degrabă pe perceptul cartezian, evident subiectiv, decât pe cel augustinian, obiectiv? Cu certitudine, în răscrucea devenirii lui, “omul a fost orientat” spre traseul lui “cuget deci exist”. Pentru cei ce mai pot astăzi gândi, acest “de ce” ca și “aspect”, rămâne un nod gordian. Cu toate acestea, nu suntem împiedicați să gândim, dacă nu care cumva, prin aceeași grabă… omul a ratat din nou surprinderea stării lui firești, naturale[14], stare propovăduită de zen pe de o parte, și de isihasm pe de altă parte, în care subiectul și obiectul se topesc în unitate. Poate că experiența lumii a copt fructul numit existență-om, și a venit momentul resacralizării suportului (corp fizic, biologic, psihic), pentru a deveni Templu, Loc unde subiectivitatea și obiectivitatea lumii dispar, lăsând în "golul" creat, Spiritul, Ființa să fie.În consecință, urmează să reactualizăm printr-o hermeneutică imaginativă modurile arhaice și tradiționale de valorizare globală a lumii și a omului, nevoia lui de a se situa într-un Cosmos real, adică viu, puternic, fertil, susceptibil de reînnoiri periodice, de resacralizări. Cosmosul este opusul haosului, în cazul nostru reprezintă o imagine concretă a simbolismului exercițiului numit kata.Cosmos, mai departe kata, se revelează asemeni unei criptări; el "vorbește", își transmite mesajul prin structurile, modalitățile, ritmurile sale. Omul-practicantul "ascultă" sau "citește" aceste mesaje și, în consecință, se comportă față de Cosmos-kata ca în fața unui sistem coerent de semnificații, în vederea depășirii acestuia.

A doua ediție “Dezvoltarea interioară prin Karate-Do”, mai mult decât prima, se vrea o bază pentru un nou model de educație. Acest sens al scenariului reprezintă un motiv esențial, care m-a determinat să insist pe accent, aspect, atitudine și orizont.

Florentin Loghin

DEZVOLTAREA INTERIOARĂ PRIN KARATE-DO

ediţia a II-a revizuită şi adăugită

^[1] Gilbert Durand, Aventurile imaginii, Nemira, 1999, p. 13.

^[2] Mark Twain, spunea că a copia dintr-o carte înseamnă a plagia; a copia din două- a face o compunere; a copia din trei- a face o disertație; a copia din mai multe- înseamnă o-ho!, a aduce o contribuție importantă la… Oricum, contribuția neliniștii noastre (o contribuție originală), este o cîtime adăugată la muntele experienței umane.

^[3] Vasile Lovinescu, Creangă și Creanga de Aur; Cartea Românească, p. 306.

[4] Transmiterea care, "printr-o bună așezare", în relația creată, se transmite întotdeauna de sus în jos.

^* Tradiția - în ediția de față, se referă la tradiția primordială.

^[5] "Omul și cele trei etici ale sale"; Editura Ștefan Lupașcu, Iași 1999.

^[6] Știut fiind că posibilitatea este mai cuprinzătoare decît realitatea.

^[7] Este vorba de spontaneitate. Sigur, aceasta se realizează diferit, funcție de realitatea care îi dă îndreptățire.

^[8] Nu aprofundăm posibilitatea existenței și a unui creier care nu are consistență "materială".

^[9] Acest lucru se poate realiza prin discriminarea între lucrurile veșnice și cele neveșnice. Numai cele veșnice pot căpăta reprezentare în minte, dar și aceasta ca o capacitate de a ne bucura de posibilitatea implicării ierarhizate în asigurarea diferitelor forme de hrană (fizică, psihică, sufletească, spirituală).

^[10] Lumea unde domnește prințul întunericului.

^[11] Prima este căderea ereditară; a doua -căderea în uitare prin îndepărtarea de templul lui Dumnezeu, corpul fizic cu biologismul și psihismul acestuia.

^[12] Căderea în afara Templului lui Dumnezeu. Cum spunea sf. Pavel: "corpul vostru este templul lui Dumnezeu, dacă nu aveți grijă de el, nici Dumnezeu nu va avea grijă de voi". Omul zilelor noastre a pierdut posibilitatea unui dialog autentic cu corpul fizic și psihismul acestuia. Estetizările date de diferite așezări ale corpului, ca: fitness; aerobic; joging; diferite sporturi etc., sînt doar palide alternative care nu se ridică la demnitatea unui dialog, așa cum încerc să-l indic în prezenta carte.

^** Schema de bază a unui kata, la modul general, este litera "H". Să nu uităm că vulgarizarea științei sacerdotale în cadre laice, începută acum mai bine de 2500 ani, putea foarte bine să desemneze o schemă ca purtătoare de esență pentru viitorime (fără comentarii aici).

^*** În sens de înnobilare.

^a “Miraris homines ad Deos ire? Deus ad homines venit; imo (quod proprius est) IN HOMINES VENIT (Sen. Epist. LXXIV). In unoquoque vivorum bonorum (QUIS DEUS INCERTUM EST) habitat Deus (id. Epist., XLI)”, “Istorie și Masonerie”, Joseph de Maistre, Ed. Amacord, Timișoara, 1995, p.140.

^b “Adhaereat visceribus meis…ut in me non remaneat scelerum macula (Liturgie de la mese)” “Istorie și Masonerie”, Joseph de Maistre, Ed. Amacord, Timișoara, 1995, p.139.

^**** Mai mult ca probabil, preluînd din structura școlii ezoterice a lui Pitagora.

^[13] Aici  nefixarea gîndurilor. Vezi imaginea clepsidrei. Za-Zen-ul este "gîtul" acesteia.

^[14] Vezi Neti-Neti, cum spune filozofia indiană; sau, acestitatea din atitudinea zen.