Noutăți

Cuptorul de pîine, ascunzătoarea. Cinematograful vechi. Cîinele soldatului şi prăbuşirea plafonului din stuf peste spectatori. Muzica Lume lume, vagabondul

Din Piața Unirii, sau răspîntia cum mai era numită, iar de evrei „Parlamentul Sîmbetei și a sărbătorilor”, trecută de mult în uitare, porneau străzile Hîncu, Oituz, Mărășești și drumul Botoșanilor. Încărcătura emoțională a acelor vremi este greu de redat. În jurul răspîntiei din orășelul nostru, povesteau cei în vîrstă, se ridicau, pe partea Hîncu-Oituz, magazinele, Oituz-Mărășești, sinagoga Hevre-Gah, Mărășești – drumul Botoșanilor Banca de Credit Mărunt, Hîncu - Drumul Botoșanilor, Biserica și cimitirul eroilor sovietici. Pe vremea mea, intrînd din răspîntie pe Oituz, pe partea dreaptă te întîmpinau două crîșme, plasate chiar pe colț, mai apoi magazinul de metalo-chimice, o mică dugheană cu țigări, dulciuri, mărunțișuri apoi două frizerii alipite, dugheana lui Strul Grisaru și un atelier de tîmplărie. Apoi era strada Ştefan cel Mare, în care Oituzul se și termina, înțepînd-o perpedincular. Pe partea stîngă magazine, sifonăria lui Moise Puțîntelu, o trecere îngustă printre clădiri, închisă cu un gard înalt, casa lui Froim, lîngă care era magazinul în care lucra mama, o frizerie, cuptorul de pîine, cinematograful sau filmul, cum îi spuneam noi, croitoria de lux și locuința lui Furman, ce mai rămăsese din casa Binder și iarăși strada Ştefan cel Mare. Peste strada Ştefan cel Mare era un teren ajuns maidan prin demolarea clădirilor ca urmare a bombardamentelor din timpul războiului.
Strada Oituz era permanent animată. În Piața Unirii grupuri-grupuri de gură cască care, de fapt, tăiau frunza la cîini, dădeau culoare locului, însuflețindu-l. Din Piața Unirii, în continuare, Drumul Botoșanilor intersecta Drumul Iașilor la Podul de Piatră și, după puțin timp de mers, ajungeai, pe partea stîngă, în grădina Publică, care ocupa o suprafață impresionantă.

Fugind de acasă, deseori nu mă mai întorceam în aceeași zi, așa că noaptea îmi găseam de culcuș pe unde apucam. Erau cazuri fericite cînd reușeam să ne strecurăm nevăzuți în podul brutăriei. Locul era central și, cum spatele clădirii se termina într-o fel de curte comună, era greu să trecem fără să fim văzuți. Dar dacă reușeam, și de regulă reușeam, ajungeam într-un fel de pod în care urcam cățărîndu-ne pe un gard de nuiele, apoi pe un acoperiș pentru lemne, care, înclinat, ne ducea către o gaură la înălțimea intrării în pod. Gaura am găsit-o eu, explorînd podurile comune cu cel al magazinului unde lucra mama. Deasupra brutăriei era cald și mirosul de pîine proaspătă ne crea o senzație de confort și siguranță. Gaura era mascată de niște scînduri care reveneau de fiecare dată la locul lor după ce le dădeam la o parte pentru a trece. Podul era acoperit cu un strat gros de lut cu paie și, din loc în loc, lăsa să se vadă scîndurile de dedesupt. În unele locuri acestea erau putrede sau chiar sparte. Deasupra cuptorului scîndurile erau slăbite de timp. Alegînd momentele cele mai zgomotoase din jur, și acestea erau de regulă spre seară, cînd Oituzul se umplea de larma oamenilor, zdrăngănitul acordeoanelor și muzica dată la maxim pentru a atrage publicul la film, rupeam cu atenție scîndurile crăpate cu cuțitul. Am făcut așa o intrare prin pod chiar deasupra cuptorului foarte înalt unde, într-un spațiu întunecat, pe care-l luminam cu lumînarea, ne-am făcut loc de dormit. Locul unde ne aflam era prea înalt pentru noi ca să coborîm în brutărie pentru a lua pîine, iar pentru cei ce lucrau acolo era chiar inaccesibil. Oricum, nimeni din preajmă nu bănuia că s-au procopsit cu chiriași. Podul fiind comun pentru toate clădirile alipite după moda evreească, erau practicate despărțituri, dar neimportante pentru noi. Așa că ajungeam cu ușurință deasupra filmului de unde, prin crăpăturile aflate în scîndurile descoperite și sufit, vedeam filmele de sus în jos. Toată grija noastră era să nu călcăm direct pe scînduri, ci pe grinzile apropiate de care acestea erau prinse. Așa, gratis, am văzut filme ca Focuri în munți, Cîinele soldatului, Mai tare ca moartea, cu hoinarul Chiștoc în plină revoluție bolșevică, Haiducii din Rio Frio, Cîinele din Baskerville, integral toate seriile din filmul indian Vagabondul, și altele pe care nu mi le mai amintesc. Vagabondul a fost ultimul film care a mai rulat acolo. Cinematograful, gata-gata să lase să se prăbușească plafonul acoperit cu sufit din stuf, era într-o clădire evreiască foarte spațioasă, de altfel, în care intrai de pe trotuarul străzii Oituz, printr-o ușă îngustă ce te lăsa să treci într-un culoar la fel de îngust, de unde trebuia, în trecere, să-ți cumperi biletul, care era rupt cînd ajungeai la intrarea în sala de vizionare. În capătul culoarului se deschidea un spațiu larg, un fel de cameră de așteptare, de unde urcînd pe niște trepte dădeai la o parte niște draperii vișinii mari și foarte grele și intrai în sala uriașă pentru mintea mea de atunci, a filmului. S-a încheiat cu adevărat o lume. Locul era marcat de seva generațiilor care s-au perindat, de comerțul din jur, de sala Binder din colț, în care se țineau nunți, baluri, petreceri de toate felurile. Cînd spuneai mă duc la film, de fapt intrai într-o pre-lume care, cu farmec, te lăsa să te pierzi mai apoi în lumea iluzorie a peliculei de celuloid.

Cinematograful, devenit și Cămin cultural, își începea viața în noua clădire construită după anii 60 pe șoseaua Iașilor, în fața covăliei lui Coșleanu. Așezată cu spatele la Grădina Publică, cu parter și etaj, se impunea cu înălțimea ei și cu muzica dată la volum maxim în fiecare după amiază. Nu mai avea același farmec. La început nici nu avea curent electric. Ţin minte un motor cu ardere internă care era pornit și care antrena un dinam, de la care se ducea curentul în sală, dar și la aparatele de filmat. În Ştefănești era construită o uzină electrică pe același principiu. Un motor pe motorină, prin intermediul unor curele mari așezate pe roți cu bandaj metalic lat, ca la batoză, antrena un magnetou uriaș. Ştefăneștiul era astfel electrificat. Venea curentul la ora 7 seara și la ora 21 sau 23 se întrerupea. Niculăiță era pe atunci electricianul dar și mecanicul de la uzină. La film se căznea Rîmbu care deși locuia la Bobulești, își făcea conștiincios serviciul, acoperind distanța făcînd naveta cu bicicleta. Oamenii, dar și noi copii nu mai simțeam aceeși emoție. Nu mă mai puneam în film, așa cum îmi spunea Carenț Ţiganul care, peste noapte, s-a văzut vecin cu filmul. Jinduiam de dorul filmului vechi, care încă nu se demolase, că s-ar fi rîschit și clădirile alipite de el. Acum aveam loc berechet de dormit de cînd oamenii se mai răriseră pe strada Oituz iar unii evrei, jidani cum le spuneam noi din auzite de la cei mari, plecaseră în Israel. Cînd vă povestesc, cinematograful vechi era la locul lui, iar noi hoinarii ne făcuserăm un loc călduț de dormit deasupra brutăriei. În anul acela tata, Cadinoiu Eugen, murise atacat de TBC. Ştiu bine acest lucru, că în anul următor bunica, mama lui taică-meu m-a dat la școală. Evenimentul trist care-mi lovise familia nu părea să aibă aceleași puteri și asupra mea. Dormeam în camera de mijloc cînd, spre ziuă, am fost zgîlțîit și trezit de strigătele și plînsetele mamei mele, Pacuța. În noaptea cu pricina, o noapte călduroasă de vară, tata a vrut să doarmă pe prispa²⁸ casei. Nu era prima dată, de cînd căzuse la pat bolnav, că făcea acest lucru. Mama îi aranja patul, punînd mai multe plapumi sub el, o pernă mare umplută cu puf de gîscă, cearșafuri și o pătură. Acestea erau suficiente pentru Eugen Cadinoiu. Nu știam de ce în zori de zi, cam pe la orele 3-4, este momentul cel mai prielnic pentru plecarea sufletelor. Cam toți dintre cei pe care mai apoi i-am petrecut au trecut în neființă spre ziuă. Mult mai tîrziu am aflat că între 3 și 5 dimineața este activ meridianul plămînului și că, pe acest considerent de respirație, muribunzii își dau mai ușor duhul. Tata a murit tot în acest interval. Era mare jale. Prea multe lucruri nu-mi amintesc. Parcă-l văd luat de vecine și pus gol, goluț pentru îmbăiere într-o covată mare din tablă zincată pe care o aveam pe lîngă casă. Apoi mortul așezat pe masă între lumnînări, priveghiul, mirosul dulceag de corp intrat în putrefacție și furatul banilor de pe piept. Cu banii furați trăgeam a doua zi o fugă în Piața Unirii, de unde luam înghețată. Nu cunoșteam prea bine valoarea banilor, astfel Costică Iohan, dat afară de la restaurantul la care era șef Petrescu, și angajat pe atunci la cofetarul Potop, de fiecare dată mă înșela pe capete. Mai țin minte apoi ziua a treia, cînd tata urma să fie dus la cimitir, trecînd pe la Biserică mai întîi. S-a prăpădit tînăr. De abia împlinise 33 de ani. Eu, năbădăios și neastîmpărat, nesinchisîndu-mă de moment și de oameniii adunați „ca la mort”, alergam cu Ţuri și cu Hidra printre ei, făcînd gălăgie, rotindu-mă pe unul din brațele năsăliei cu mare încîntare. M-am liniștit pentru moment, simțindu-mi urechea prinsă de o mînă fermă, care mă altoi și cu un picior în fund. Era fratele vitreg a lui taică-meu Costică Turtureanu, om de vază la primăria tîrgului Ştefănești. Am scos limba la el și m-am strîmbat cît am putut mai bine, înainte de a dispărea cu prietenii mei de acasă. Apoi nu mai țin minte ce s-a întîmplat. O perioadă mama a ținut doliu, dar era prietenă cu Mihai Loghin, un fost bun prieten al lui tata Eugen. Dar mai avea un pretendent, evreu, cu care i-a făcut cunoștință o soră mai mică a lui taică-meu, Viorica, ce locuia la Botoșani. Aceasta era măritată cu un evreu și o ducea foarte bine.

Fără tată, hoinăream peste tot, făcîndu-i zile fripte mamei, și așa încercată de grijile datoriilor cu care rămăsese după moartea soțului. Dormeam, cum spuneam, pe cuptorul brutăriei și nu pierdeam prilejul să văd filmele care rulau. O dată mă uitam cu Hidra prin crăpătura podului la filmul Cîinele Soldatului. Era o secvență care-mi plăcea foarte mult. Eroii erau copii cam de vîrsta noastră care, întîmplător, au dat peste un cuib de „spioni”. Unul dintre copii era tocmai alergat și, în drumul lui, pentru a scăpa, se cocoțase pe o bîrnă. Deodată, scîndura pe care stăteam a cedat și sufitul de sub ea s-a desprins în plăci mărișoare care au început să cadă peste spectatori. Au fost clipe de groază pentru cei de jos și de mare spaimă pentru noi, care am zbughit-o ca din praștie prin gaura din spatele podului și tuleo, vere! pînă la podul Bașeului. Acolo ne-am oprit și, după ce ne-am asigurat că nu este nimeni pe urma noastră, am făcut cale întoarsă și, cuminți, ne-am amestecat cu gurile cască ce se adunaseră curioși la strigătele se prăbușeșteee, se prăbușeșteee. Spectatorii, în panică, se călcau în picioare fără să le pese, unii pe ceilalți, care mai de care să iasă și să se îndepărteze de pericol. Atent la cele ce se întîmplau în fața mea, legănat de o muzică care ajungea pînă la noi și parcă se potrivea momentului lumeee, lumeee, soooră lumee, am simțit o mînă ușoară care ma cuprins pe după umeri șoptindu-mi Gică, Gicăă…nu te speria sînt eu mama ta. Da, era mămica care îmbrăcată cu rochia ei preferată, dar cred că singura bună pe care o avea, buclată, albă cu picățele negre, care mai era o frumusețe, m-a luat gingaș de mînă și, așa, l-am cunoscut pe pretendentul evreu. Cine știe care ar fi fost destinul meu dacă mama se mărita cu el. Ceea ce însă sînt sigur, destinul ei ca și întreaga sa viață ar fi fost infinit mai bun. Dar n-a fost să fie.

Într-o zi am văzut, din casă, trecînd prin fundul grădinii noastre, pe strada Ştefan cel Mare, o căruță cărînd un coșăr mare și gol pentru depozitat cocenii de porumb și cîteva mărunțișuri. Mihai Loghin s-a înființat ca soț al Pacuței, mama mea, cu un cal și o căruță, un coșăr, un samciu, un plug și o boronă, plus cîteva lucruri de îmbrăcat. Asta a fost toată averea lui taică-meu vitreg. Ba nu, mai avea o vie în Bîdiuți și… cam atît. Ca o ironie a sorții, astăzi, după 43 de ani, coșărul mai rezistă, dar și tatăl meu vitreg. Mama a murit, sărmana, după o viață de dăruire și abnegație pentru mine și, mai tîrziu, pentru nepoata ei, Florentina Alice, fica mea, suferind tăcut neîmplinirea ei. Ce crudă poate fi uneori existența pentru unii!

Între timp, eu eram vagabondul. Smuls timpului, visam la faptele de eroism ale lui Coroi. De multe ori, fugind de acasă, ajungeam în pădure la Guranda. Aici auzisem că s-au petrecut cele mai multe dintre isprăvile aceluia care a fost considerat pe vremea mea un haiduc modern.

Dar despre astea ca și despre altele, mai avem vreme să stăm la taifas. După cele întîmplate, astăzi la distanță de acele evenimente, mă întreb: am fost normal, mai sînt normal? Cine-mi poate spune?

²⁸ Între prispă și cerdac este o diferență. Cerdacul este de regulă împrejmuit și izolat periferic de restul curții, pe cînd prispa oferă un spațiu limitat, alipit periferic construcției, cu trecere directă în restul mediului, protejată pe verticală și lipsită de protecție în orizont.