Punct de vedere vis-a-vis de numele lui Pitagora

Florentin Loghin

DEZVOLTAREA INTERIOARĂ PRIN KARATE-DO

ediţia a II-a revizuită şi adăugită

EDITURA SAKURA 2000Biblioteca o r i e n t

PITAGORA

...Este, cred, momentul să vedem ce ştim despre Pitagora. Problema nu este ce ştim noi despre Pitagora, ci, ce ni s-a inoculat ca fiind provenienţe pitagoreice. Cred că anumite ocultări s-au bazat pe aversiunea care ni s-a cultivat subtil împotriva filosofiei, aversiune care ar fi trebuit să ne slăbească vigilenţa. Această slăbire este vizibilă. Noi nu mai verificăm, nu mai plonjăm în cercetare. Pitagora este cunoscut ca filosof-matematician, rămas în posteritate prin vestitele lui teoreme, tabla de înmulţire, etc. Pe de altă parte pentru cei, puţini la număr, numiţi intelectuali, numelui lui Pitagora îi sunt asociate iniţiative şi creaţii concrete, credinţe mistice, intervenţii supranaturale care-l zugrăvesc ca taumaturg, matematician şi reformator politic. Poate nu întâmplător, “? ” este şi începutul numalui lui Pi-T-agora.

? este un număr misterios care nu se poate determina fix, el are un număr infinit de zecimale. Dar este şi o constantă, folosită în determinarea circumferinţei şi ariei cercului. De urmărit cum « ? » intervine în aria cercului dar şi în limitarea acestuia prin circumferinţă. « R » ca rază variabilă se impune ca distanţa discipolului faţă de centrul iniţierii, învăţăturii, înţelegerii. Doi din 2?r, face parte din şirul definit prin recurenţă cu doi termeni, sau şirul lui Fibonacci. De observat cum ? « parca ar circumscrie cercul agora », impunindu-se solidar cu semnificatia numarului 9. ? si agora configureaza astfel suprafata, onticul in care ? poate fi orizontul permanent ne-atingibil. Apropierea de centrul agorei, centripet face posibil spontaneietatea lui T pe verticală; un axis mundi ce înţeapă clipă de clipă aşezământul ?agora. Deşi invizibilă, starea T (se poate face o legătură cu starea T a lui Ştefan Lupaşcu) era asimţită permanent de elevii săi. T este astfel o stare ontologică generatoare de mirări. Poate nu întâmplător Magistrul era doar auzit pîna la o anumită etapă de iniţiere. Numai realii iniţiaţi, şi aceasta pe o treapta superioară, îl şi puteau vedea. Determinarea geometrică a tuturor numerelor iraţionale prin intermediul diagonalei pătratului (radical din 2 pentru un pătrat cu latura de 1) şi al teoremei ipotenuzei, ne duce cu gîndul la o altă întrebuinţare a lui radical din 2. Azimutul în acest caz este ţinut cu încrîncenare “fix” , probabil pentru a nu devia de la traiectoria ce ducea, cred, cu siguranţă spre steaua polară. Agora, locul de adunare unde cei ce-şi păstrează azimutul dat de radical de 2, cunoscînd prin iniţiere învăţătura Magistrului, se aşeazau liniştiţi într-un spaţiu (agora) al iniţierii, în care alegand moartea (căderea în uitare de sine sau în fîntîna adevărului ca Harap Alb), de fapt găseau (prin resuscitare spontană, uimire de sine – mirare), Calea, Adevarul si Viata. Prin însăşi numele său, Pi-T-agora era o totalitate învăluitoare, puternic generatoare de identitate pentru discipolii săi. T, nu este altceva decît cifra 10, G sau Iota, de ce nu, Iod-ul ebraic- punctul de intersecţie, punctual matematic, centrul cercului, din care ţîşneşte verticala care uneşte coordonatele polare ale omului iniţiat. În ritualul secretului şi al tăcerii se găsea înglobat chiar numele Magistrului pe care discipolii nu aveau voie să-l rostească. Acesta era numit: “Acela, Nemuritorul, Geniul, Divinul”. Herodot, în secolul care a urmat morţii lui Pitagora, îl numeşte cu respect:”Cel pe care nu îl vom numi”. Dar să revenim. Nu este lipsit de interes filosofic de a vedea evoluţia lui radical din 2. Vedem cum radical din doi, pentru următorul pas, devine o catetă care împreună cu cealaltă catetă, rămasă constant 1, generează ca ipotenuză radical din 3. Astfel pot fi generaţi radicalii tuturor numerelor naturale. Dacă Pitagora este baza, şi ce bază, Pascal este un vîrf al ziguratului prin impunerea algoritmului expus mai înainte, algoritm cunoscut ca “piramida lui Pascal”, şi chiar hiperpiramida acestuia. Acesta ar fi un aspect, care ar putea pune sub un alt semn înţelegerea matematicii actuale vis a vis de autentica matematică Pitagoreică, care ca şi matematikos, de fapt era numele unei trepte de iniţiere. În matematicile transcendente se demonstrează algebriceşte că zero multiplicat cu infinit este egal cu Unu. Zero în ordinea ideilor absolute înseamnă Fiinţa nedeterminată. Infinitul, Eternul, în limba templelor se însemna printr-un cerc sau printr-un şarpe muşcîndu-şi coada, care însemna Infinitul mişcîndu-se de la sine. De vreme ce Infinitul se determină, fireşte că el cuprinde toate numerele cuprinse în marea-i unitate şi pe care le cîrmuieşte într-o armonie desăvîrşită…Probabil ca o mai deplină aplecare asupra acestei realităţi ne-ar descifra înţelesul celei dintîi probleme a teogoniei pitagoricene, raţiunea ce face ca marea Monadă să cuprindă pe toate cele mici şi ca toate numerele să-şi aibă sorgintea din marea unitate-n mişcare. Trebuie de asemenea spus, că numerele erau privite din trei perspective : ca numere Pure sau Divine intrate în atenţia misticii numărului, în numere ştiinţifice care la rîndul lor se împarţeau potrivit lui Nicomachos în trei categorii, şi în numere concrete care intrau în calculul concret al negustorilor. Din Haos, « Dumnezeu rînduind cu măiestrie » se naşte ordinea, ordinea devine Armonie, percepută ca Armonie consonantă de ritmurile sufletului bine acordat. Fericirea la Pitagora se realiza prin contemplarea ritmului, sau concret în viziunea sa, în desăvîrşirea dirijată a numerelor. Acelaşi lucru, în a pune în acord ritmul individual al omului cu cel al Universului, îl descoperim astăzi în ideologia şi practica atitudinii Zen, devenită o mistică a Frumuseţii în natură şi în artă influienţînd toată arta din marile epoci japoneze, ca şi ritualul « ceremonia ceaiului ».

Este oare un punct de vedere al acelor timpuri?. Cei mai mulţi dintre noi, care nu ne punem această întrebare, nu vom şti niciodată. Şi cum am putea să ştim, dacă sufragiul universal prin incompetenţă dă sensul spre direcţia ce trebuie urmată de societatea umană. Aşa că, de la sine înţelesul devine normal şi susţine astfel aşternerea “prafului”. Pitagora a fost şi filosof, iar în acest domeniu fascinant al timpului său, trebuie înaintat cu mare prudenţă. Desigur că Platon ar putea să ne dea multe informaţii despre magistru, în ideea că ne-ar veni inspirul să-l “întrebăm”. Dar această posibilitate pentru cei mai mulţi dintre noi, practic nu există. Aşa că praful evilor s-a aşezat peste, poate, singura noastră şansă de a ne privi răsucit în oglinda conştiinţei noastre.