O povestire

Florentin Loghin

La răscrucea caravanelor vieţii

sau

Un alt fel de"A fost odată ca niciodată..."

EDITURA SAKURA 2002

Cuptorul de pîine, ascunzătoarea. Cinematograful vechi. Cîinele soldatului şi prăbuşirea plafonului din stuf peste spectatori. Muzica Lume lume, vagabondul

Din Piaţa Unirii, sau răspîntia cum mai era numită, iar de evrei „Parlamentul Sîmbetei şi a sărbătorilor”, trecută de mult în uitare, porneau străzile Hîncu, Oituz, Mărăşeşti şi drumul Botoşanilor. Încărcătura emoţională a acelor vremi este greu de redat. În jurul răspîntiei din orăşelul nostru, povesteau cei în vîrstă, se ridicau, pe partea Hîncu-Oituz, magazinele, Oituz-Mărăşeşti, sinagoga Hevre-Gah, Mărăşeşti – drumul Botoşanilor Banca de Credit Mărunt, Hîncu - Drumul Botoşanilor, Biserica şi cimitirul eroilor sovietici. Pe vremea mea, intrînd din răspîntie pe Oituz, pe partea dreaptă te întîmpinau două crîşme, plasate chiar pe colţ, mai apoi magazinul de metalo-chimice, o mică dugheană cu ţigări, dulciuri, mărunţişuri apoi două frizerii alipite, dugheana lui Strul Grisaru şi un atelier de tîmplărie. Apoi era strada Ştefan cel Mare, în care Oituzul se şi termina, înţepînd-o perpedincular. Pe partea stîngă magazine, sifonăria lui Moise Puţîntelu, o trecere îngustă printre clădiri, închisă cu un gard înalt, casa lui Froim, lîngă care era magazinul în care lucra mama, o frizerie, cuptorul de pîine, cinematograful sau filmul, cum îi spuneam noi, croitoria de lux şi locuinţa lui Furman, ce mai rămăsese din casa Binder şi iarăşi strada Ştefan cel Mare. Peste strada Ştefan cel Mare era un teren ajuns maidan prin demolarea clădirilor ca urmare a bombardamentelor din timpul războiului.

Strada Oituz era permanent animată. În Piaţa Unirii grupuri-grupuri de gură cască care, de fapt, tăiau frunza la cîini, dădeau culoare locului, însufleţindu-l. Din Piaţa Unirii, în continuare, Drumul Botoşanilor intersecta Drumul Iaşilor la Podul de Piatră şi, după puţin timp de mers, ajungeai, pe partea stîngă, în grădina Publică, care ocupa o suprafaţă impresionantă.

Fugind de acasă, deseori nu mă mai întorceam în aceeaşi zi, aşa că noaptea îmi găseam de culcuş pe unde apucam. Erau cazuri fericite cînd reuşeam să ne strecurăm nevăzuţi în podul brutăriei. Locul era central şi, cum spatele clădirii se termina într-o fel de curte comună, era greu să trecem fără să fim văzuţi. Dar dacă reuşeam, şi de regulă reuşeam, ajungeam într-un fel de pod în care urcam căţărîndu-ne pe un gard de nuiele, apoi pe un acoperiş pentru lemne, care, înclinat, ne ducea către o gaură la înălţimea intrării în pod. Gaura am găsit-o eu, explorînd podurile comune cu cel al magazinului unde lucra mama. Deasupra brutăriei era cald şi mirosul de pîine proaspătă ne crea o senzaţie de confort şi siguranţă. Gaura era mascată de nişte scînduri care reveneau de fiecare dată la locul lor după ce le dădeam la o parte pentru a trece. Podul era acoperit cu un strat gros de lut cu paie şi, din loc în loc, lăsa să se vadă scîndurile de dedesupt. În unele locuri acestea erau putrede sau chiar sparte. Deasupra cuptorului scîndurile erau slăbite de timp. Alegînd momentele cele mai zgomotoase din jur, şi acestea erau de regulă spre seară, cînd Oituzul se umplea de larma oamenilor, zdrăngănitul acordeoanelor şi muzica dată la maxim pentru a atrage publicul la film, rupeam cu atenţie scîndurile crăpate cu cuţitul. Am făcut aşa o intrare prin pod chiar deasupra cuptorului foarte înalt unde, într-un spaţiu întunecat, pe care-l luminam cu lumînarea, ne-am făcut loc de dormit. Locul unde ne aflam era prea înalt pentru noi ca să coborîm în brutărie pentru a lua pîine, iar pentru cei ce lucrau acolo era chiar inaccesibil. Oricum, nimeni din preajmă nu bănuia că s-au procopsit cu chiriaşi. Podul fiind comun pentru toate clădirile alipite după moda evreească, erau practicate despărţituri, dar neimportante pentru noi. Aşa că ajungeam cu uşurinţă deasupra filmului de unde, prin crăpăturile aflate în scîndurile descoperite şi sufit, vedeam filmele de sus în jos. Toată grija noastră era să nu călcăm direct pe scînduri, ci pe grinzile apropiate de care acestea erau prinse. Aşa, gratis, am văzut filme ca Focuri în munţi, Cîinele soldatului, Mai tare ca moartea, cu hoinarul Chiştoc în plină revoluţie bolşevică, Haiducii din Rio Frio, Cîinele din Baskerville, integral toate seriile din filmul indian Vagabondul, şi altele pe care nu mi le mai amintesc. Vagabondul a fost ultimul film care a mai rulat acolo. Cinematograful, gata-gata să lase să se prăbuşească plafonul acoperit cu sufit din stuf, era într-o clădire evreiască foarte spaţioasă, de altfel, în care intrai de pe trotuarul străzii Oituz, printr-o uşă îngustă ce te lăsa să treci într-un culoar la fel de îngust, de unde trebuia, în trecere, să-ţi cumperi biletul, care era rupt cînd ajungeai la intrarea în sala de vizionare. În capătul culoarului se deschidea un spaţiu larg, un fel de cameră de aşteptare, de unde urcînd pe nişte trepte dădeai la o parte nişte draperii vişinii mari şi foarte grele şi intrai în sala uriaşă pentru mintea mea de atunci, a filmului. S-a încheiat cu adevărat o lume. Locul era marcat de seva generaţiilor care s-au perindat, de comerţul din jur, de sala Binder din colţ, în care se ţineau nunţi, baluri, petreceri de toate felurile. Cînd spuneai mă duc la film, de fapt intrai într-o pre-lume care, cu farmec, te lăsa să te pierzi mai apoi în lumea iluzorie a peliculei de celuloid.

Cinematograful, devenit şi Cămin cultural, îşi începea viaţa în noua clădire construită după anii 60 pe şoseaua Iaşilor, în faţa covăliei lui Coşleanu. Aşezată cu spatele la Grădina Publică, cu parter şi etaj, se impunea cu înălţimea ei şi cu muzica dată la volum maxim în fiecare după amiază. Nu mai avea acelaşi farmec. La început nici nu avea curent electric. Ţin minte un motor cu ardere internă care era pornit şi care antrena un dinam, de la care se ducea curentul în sală, dar şi la aparatele de filmat. În Ştefăneşti era construită o uzină electrică pe acelaşi principiu. Un motor pe motorină, prin intermediul unor curele mari aşezate pe roţi cu bandaj metalic lat, ca la batoză, antrena un magnetou uriaş. Ştefăneştiul era astfel electrificat. Venea curentul la ora 7 seara şi la ora 21 sau 23 se întrerupea. Niculăiţă era pe atunci electricianul dar şi mecanicul de la uzină. La film se căznea Rîmbu care deşi locuia la Bobuleşti, îşi făcea conştiincios serviciul, acoperind distanţa făcînd naveta cu bicicleta. Oamenii, dar şi noi copii nu mai simţeam aceeşi emoţie. Nu mă mai puneam în film, aşa cum îmi spunea Carenţ Ţiganul care, peste noapte, s-a văzut vecin cu filmul. Jinduiam de dorul filmului vechi, care încă nu se demolase, că s-ar fi rîschit şi clădirile alipite de el. Acum aveam loc berechet de dormit de cînd oamenii se mai răriseră pe strada Oituz iar unii evrei, jidani cum le spuneam noi din auzite de la cei mari, plecaseră în Israel. Cînd vă povestesc, cinematograful vechi era la locul lui, iar noi hoinarii ne făcuserăm un loc călduţ de dormit deasupra brutăriei. În anul acela tata, Cadinoiu Eugen, murise atacat de TBC. Ştiu bine acest lucru, că în anul următor bunica, mama lui taică-meu m-a dat la şcoală. Evenimentul trist care-mi lovise familia nu părea să aibă aceleaşi puteri şi asupra mea. Dormeam în camera de mijloc cînd, spre ziuă, am fost zgîlţîit şi trezit de strigătele şi plînsetele mamei mele, Pacuţa. În noaptea cu pricina, o noapte călduroasă de vară, tata a vrut să doarmă pe prispa28 casei. Nu era prima dată, de cînd căzuse la pat bolnav, că făcea acest lucru. Mama îi aranja patul, punînd mai multe plapumi sub el, o pernă mare umplută cu puf de gîscă, cearşafuri şi o pătură. Acestea erau suficiente pentru Eugen Cadinoiu. Nu ştiam de ce în zori de zi, cam pe la orele 3-4, este momentul cel mai prielnic pentru plecarea sufletelor. Cam toţi dintre cei pe care mai apoi i-am petrecut au trecut în nefiinţă spre ziuă. Mult mai tîrziu am aflat că între 3 şi 5 dimineaţa este activ meridianul plămînului şi că, pe acest considerent de respiraţie, muribunzii îşi dau mai uşor duhul. Tata a murit tot în acest interval. Era mare jale. Prea multe lucruri nu-mi amintesc. Parcă-l văd luat de vecine şi pus gol, goluţ pentru îmbăiere într-o covată mare din tablă zincată pe care o aveam pe lîngă casă. Apoi mortul aşezat pe masă între lumnînări, priveghiul, mirosul dulceag de corp intrat în putrefacţie şi furatul banilor de pe piept. Cu banii furaţi trăgeam a doua zi o fugă în Piaţa Unirii, de unde luam îngheţată. Nu cunoşteam prea bine valoarea banilor, astfel Costică Iohan, dat afară de la restaurantul la care era şef Petrescu, şi angajat pe atunci la cofetarul Potop, de fiecare dată mă înşela pe capete. Mai ţin minte apoi ziua a treia, cînd tata urma să fie dus la cimitir, trecînd pe la Biserică mai întîi. S-a prăpădit tînăr. De abia împlinise 33 de ani. Eu, năbădăios şi neastîmpărat, nesinchisîndu-mă de moment şi de oameniii adunaţi „ca la mort”, alergam cu Ţuri şi cu Hidra printre ei, făcînd gălăgie, rotindu-mă pe unul din braţele năsăliei cu mare încîntare. M-am liniştit pentru moment, simţindu-mi urechea prinsă de o mînă fermă, care mă altoi şi cu un picior în fund. Era fratele vitreg a lui taică-meu Costică Turtureanu, om de vază la primăria tîrgului Ştefăneşti. Am scos limba la el şi m-am strîmbat cît am putut mai bine, înainte de a dispărea cu prietenii mei de acasă. Apoi nu mai ţin minte ce s-a întîmplat. O perioadă mama a ţinut doliu, dar era prietenă cu Mihai Loghin, un fost bun prieten al lui tata Eugen. Dar mai avea un pretendent, evreu, cu care i-a făcut cunoştinţă o soră mai mică a lui taică-meu, Viorica, ce locuia la Botoşani. Aceasta era măritată cu un evreu şi o ducea foarte bine.

Fără tată, hoinăream peste tot, făcîndu-i zile fripte mamei, şi aşa încercată de grijile datoriilor cu care rămăsese după moartea soţului. Dormeam, cum spuneam, pe cuptorul brutăriei şi nu pierdeam prilejul să văd filmele care rulau. O dată mă uitam cu Hidra prin crăpătura podului la filmul Cîinele Soldatului. Era o secvenţă care-mi plăcea foarte mult. Eroii erau copii cam de vîrsta noastră care, întîmplător, au dat peste un cuib de „spioni”. Unul dintre copii era tocmai alergat şi, în drumul lui, pentru a scăpa, se cocoţase pe o bîrnă. Deodată, scîndura pe care stăteam a cedat şi sufitul de sub ea s-a desprins în plăci mărişoare care au început să cadă peste spectatori. Au fost clipe de groază pentru cei de jos şi de mare spaimă pentru noi, care am zbughit-o ca din praştie prin gaura din spatele podului şi tuleo, vere! pînă la podul Başeului. Acolo ne-am oprit şi, după ce ne-am asigurat că nu este nimeni pe urma noastră, am făcut cale întoarsă şi, cuminţi, ne-am amestecat cu gurile cască ce se adunaseră curioşi la strigătele se prăbuşeşteee, se prăbuşeşteee. Spectatorii, în panică, se călcau în picioare fără să le pese, unii pe ceilalţi, care mai de care să iasă şi să se îndepărteze de pericol. Atent la cele ce se întîmplau în faţa mea, legănat de o muzică care ajungea pînă la noi şi parcă se potrivea momentului lumeee, lumeee, soooră lumee, am simţit o mînă uşoară care ma cuprins pe după umeri şoptindu-mi Gică, Gicăă…nu te speria sînt eu mama ta. Da, era mămica care îmbrăcată cu rochia ei preferată, dar cred că singura bună pe care o avea, buclată, albă cu picăţele negre, care mai era o frumuseţe, m-a luat gingaş de mînă şi, aşa, l-am cunoscut pe pretendentul evreu. Cine ştie care ar fi fost destinul meu dacă mama se mărita cu el. Ceea ce însă sînt sigur, destinul ei ca şi întreaga sa viaţă ar fi fost infinit mai bun. Dar n-a fost să fie.

Într-o zi am văzut, din casă, trecînd prin fundul grădinii noastre, pe strada Ştefan cel Mare, o căruţă cărînd un coşăr mare şi gol pentru depozitat cocenii de porumb şi cîteva mărunţişuri. Mihai Loghin s-a înfiinţat ca soţ al Pacuţei, mama mea, cu un cal şi o căruţă, un coşăr, un samciu, un plug şi o boronă, plus cîteva lucruri de îmbrăcat. Asta a fost toată averea lui taică-meu vitreg. Ba nu, mai avea o vie în Bîdiuţi şi… cam atît. Ca o ironie a sorţii, astăzi, după 43 de ani, coşărul mai rezistă, dar şi tatăl meu vitreg. Mama a murit, sărmana, după o viaţă de dăruire şi abnegaţie pentru mine şi, mai tîrziu, pentru nepoata ei, Florentina Alice, fica mea, suferind tăcut neîmplinirea ei. Ce crudă poate fi uneori existenţa pentru unii!

Între timp, eu eram vagabondul. Smuls timpului, visam la faptele de eroism ale lui Coroi. De multe ori, fugind de acasă, ajungeam în pădure la Guranda. Aici auzisem că s-au petrecut cele mai multe dintre isprăvile aceluia care a fost considerat pe vremea mea un haiduc modern.

Dar despre astea ca şi despre altele, mai avem vreme să stăm la taifas. După cele întîmplate, astăzi la distanţă de acele evenimente, mă întreb: am fost normal, mai sînt normal? Cine-mi poate spune?


28 Între prispă şi cerdac este o diferenţă. Cerdacul este de regulă împrejmuit şi izolat periferic de restul curţii, pe cînd prispa oferă un spaţiu limitat, alipit periferic construcţiei, cu trecere directă în restul mediului, protejată pe verticală şi lipsită de protecţie în orizont.