...Este, cred, momentul să vedem ce știm despre Pitagora. Problema nu este ce știm noi despre Pitagora, ci, ce ni s-a inoculat ca fiind proveniențe pitagoreice. Cred că anumite ocultări s-au bazat pe aversiunea care ni s-a cultivat subtil împotriva filosofiei, aversiune care ar fi trebuit să ne slăbească vigilența. Această slăbire este vizibilă. Noi nu mai verificăm, nu mai plonjăm în cercetare. Pitagora este cunoscut ca filosof-matematician, rămas în posteritate prin vestitele lui teoreme, tabla de înmulțire, etc. Pe de altă parte pentru cei, puțini la număr, numiți intelectuali, numelui lui Pitagora îi sunt asociate inițiative și creații concrete, credințe mistice, intervenții supranaturale care-l zugrăvesc ca taumaturg, matematician și reformator politic. Poate nu întâmplător, “Π” este și începutul numalui lui Pi-T-agora.
Π este un număr misterios care nu se poate determina fix, el are un număr infinit de zecimale. Dar este și o constantă, folosită în determinarea circumferinței și ariei cercului. De urmărit cum « Π » intervine în aria cercului dar și în limitarea acestuia prin circumferință. « R » ca rază variabilă se impune ca distanța discipolului față de centrul inițierii, învățăturii, înțelegerii. Doi din 2Πr, face parte din șirul definit prin recurență cu doi termeni, sau șirul lui Fibonacci. De observat cum Π « parca ar circumscrie cercul agora », impunindu-se solidar cu semnificatia numarului 9. Π si agora configureaza astfel suprafata, onticul in care Π poate fi orizontul permanent ne-atingibil. Apropierea de centrul agorei, centripet face posibil spontaneietatea lui T pe verticală; un axis mundi ce înțeapă clipă de clipă așezământul Π –agora. Deși invizibilă, starea T (se poate face o legătură cu starea T a lui Ştefan Lupașcu) era asimțită permanent de elevii săi. T este astfel o stare ontologică generatoare de mirări. Poate nu întâmplător Magistrul era doar auzit pîna la o anumită etapă de inițiere. Numai realii inițiați, și aceasta pe o treapta superioară, îl și puteau vedea. Determinarea geometrică a tuturor numerelor iraționale prin intermediul diagonalei pătratului (radical din 2 pentru un pătrat cu latura de 1) și al teoremei ipotenuzei, ne duce cu gîndul la o altă întrebuințare a lui radical din 2. Azimutul în acest caz este ținut cu încrîncenare “fix” , probabil pentru a nu devia de la traiectoria ce ducea, cred, cu siguranță spre steaua polară. Agora, locul de adunare unde cei ce-și păstrează azimutul dat de radical de 2, cunoscînd prin inițiere învățătura Magistrului, se așeazau liniștiți într-un spațiu (agora) al inițierii, în care alegand moartea (căderea în uitare de sine sau în fîntîna adevărului ca Harap Alb), de fapt găseau (prin resuscitare spontană, uimire de sine – mirare), Calea, Adevarul si Viata. Prin însăși numele său, Pi-T-agora era o totalitate învăluitoare, puternic generatoare de identitate pentru discipolii săi. T, nu este altceva decît cifra 10, G sau Iota, de ce nu, Iod-ul ebraic- punctul de intersecție, punctual matematic, centrul cercului, din care țîșnește verticala care unește coordonatele polare ale omului inițiat. În ritualul secretului și al tăcerii se găsea înglobat chiar numele Magistrului pe care discipolii nu aveau voie să-l rostească. Acesta era numit: “Acela, Nemuritorul, Geniul, Divinul”. Herodot, în secolul care a urmat morții lui Pitagora, îl numește cu respect:”Cel pe care nu îl vom numi”. Dar să revenim. Nu este lipsit de interes filosofic de a vedea evoluția lui radical din 2. Vedem cum radical din doi, pentru următorul pas, devine o catetă care împreună cu cealaltă catetă, rămasă constant 1, generează ca ipotenuză radical din 3. Astfel pot fi generați radicalii tuturor numerelor naturale. Dacă Pitagora este baza, și ce bază, Pascal este un vîrf al ziguratului prin impunerea algoritmului expus mai înainte, algoritm cunoscut ca “piramida lui Pascal”, și chiar hiperpiramida acestuia. Acesta ar fi un aspect, care ar putea pune sub un alt semn înțelegerea matematicii actuale vis a vis de autentica matematică Pitagoreică, care ca și matematikos, de fapt era numele unei trepte de inițiere. În matematicile transcendente se demonstrează algebricește că zero multiplicat cu infinit este egal cu Unu. Zero în ordinea ideilor absolute înseamnă Ființa nedeterminată. Infinitul, Eternul, în limba templelor se însemna printr-un cerc sau printr-un șarpe mușcîndu-și coada, care însemna Infinitul mișcîndu-se de la sine. De vreme ce Infinitul se determină, firește că el cuprinde toate numerele cuprinse în marea-i unitate și pe care le cîrmuiește într-o armonie desăvîrșită…Probabil ca o mai deplină aplecare asupra acestei realități ne-ar descifra înțelesul celei dintîi probleme a teogoniei pitagoricene, rațiunea ce face ca marea Monadă să cuprindă pe toate cele mici și ca toate numerele să-și aibă sorgintea din marea unitate-n mișcare. Trebuie de asemenea spus, că numerele erau privite din trei perspective : ca numere Pure sau Divine intrate în atenția misticii numărului, în numere științifice care la rîndul lor se împarțeau potrivit lui Nicomachos în trei categorii, și în numere concrete care intrau în calculul concret al negustorilor. Din Haos, « Dumnezeu rînduind cu măiestrie » se naște ordinea, ordinea devine Armonie, percepută ca Armonie consonantă de ritmurile sufletului bine acordat. Fericirea la Pitagora se realiza prin contemplarea ritmului, sau concret în viziunea sa, în desăvîrșirea dirijată a numerelor. Același lucru, în a pune în acord ritmul individual al omului cu cel al Universului, îl descoperim astăzi în ideologia și practica atitudinii Zen, devenită o mistică a Frumuseții în natură și în artă influiențînd toată arta din marile epoci japoneze, ca și ritualul « ceremonia ceaiului ».
Este oare un punct de vedere al acelor timpuri? Cei mai mulți dintre noi, care nu ne punem această întrebare, nu vom ști niciodată. Şi cum am putea să știm, dacă sufragiul universal prin incompetență dă sensul spre direcția ce trebuie urmată de societatea umană. Așa că, de la sine înțelesul devine normal și susține astfel așternerea “prafului”. Pitagora a fost și filosof, iar în acest domeniu fascinant al timpului său, trebuie înaintat cu mare prudență. Desigur că Platon ar putea să ne dea multe informații despre magistru, în ideea că ne-ar veni inspirul să-l “întrebăm”. Dar această posibilitate pentru cei mai mulți dintre noi, practic nu există. Așa că praful evilor s-a așezat peste, poate, singura noastră șansă de a ne privi răsucit în oglinda conștiinței noastre.
Florentin Loghin
DEZVOLTAREA INTERIOARĂ PRIN KARATE-DO
ediţia a II-a revizuită şi adăugită
| EDITURA SAKURA 2000 | Biblioteca o r i e n t |