Noutăți

...De cînd m-am trezit și buricat mai de doamne ajută și am început a avea o părere despre lume, caravana, de departe era una dintre cele mai misterioase apariții. Așa m-am trezit, și nimeni nu știa de unde vine numele de caravană. Veneau căldărarii în căruțele lor cu coviltir, își instalau corturile cu vîrfurile înalte și ascuțite ca niște coifuri de căluți, meșteșugeau vatra și confecționau cazane din te miri ce. Toți copii se însuflețeau și alergînd, și eu deopotrivă cu ei, strigam a venit caravanaaa, a venit caravanaaa. Mai apoi ne strecuram printre corturi împrietenindu-ne și jucîndu-ne cu purandeii nomazi, învățînd de la ei dansul tanganica. Tanga-nica era, probabil, o ironie pe care țiganii căldărari ne-o dădea ca bonus pe lîngă cazanele pe care tîrgoveții serioși le cumpărau de la ei. Fetele-și aruncau bogăția de fuste în sus în ritmul muzicii, în timp ce pantofiorii roșii, întotdeuna roșii, loveau cu o viteză amețitoare pămîntul scoțînd un ritm magic. Ce mai! Cu toții eram vrăjiți. O lume pestriță venea se așeza, însuflețindu-ne și întristîndu-ne la gîndul că vor pleca în curînd. Poate de aceea totul se trăia cu maxim de dăruire, și poate chiar de aceea venirea caravanei căldărarilor, pentru noi, copiii, era o adevărată sărbătoare. Da, era trist cînd își ridicau tabăra. Ne priveam și spuneam a plecat caravana. Cum de se spunea caravană și la mijlocul de transport cu care administrația cinematografelor din ținut difuza ambulatoriu, în parcuri și în aer liber filme, nu știu, căci era o mare deosebire. Caravana căldărarilor crea o sărbătoare, în timp ce caravana cinematografică sau care aducea filmul, cum îi spuneam noi copii, venea numai în sărbătorile sau momentele de odihnă ale locuitorilor tîrgului Ștefănești. În acea vreme, pentru mine caravanele deșertului adăugau, dacă mai trebuie spus, acel mister concrescut din alb-lucirea tărîmului dorit și greu de atins al oazei verzi, fulgurant așezată în orizontul însetatului temerar, înșelat de atotprezenta Fata Morgana. Să adăugăm această imagine la mai concretele și prozaicele exprimări ale caravanei căldărarilor sau a celei cinematografice. Poate de aceea caravana, pentru mine, era mai mult decît aparenta ei… apariție. Cu siguranță, acum presupun, că între una și alta era o legătură implicită și că primul care a pronunțat pentru prima dată a venit caravanaaa... mai mult ca sigur era unul dintre romantici.

Dar și locul unde Tîrgul Ștefănești și-a găsit să se ivească era chiar un nod, o intersecție în drumul caravanelor de negoț. Tîrgul Ștefănești era - cum și acum ar fi putut să fie, dacă conjuctura istorică cunoscută de altfel, nu l-ar fi condamnat la uitare și desuetitudine - situat la o ramificație a marelui drum Lemberg–Constantinopol, datând din Evul mediu, fiind și punct de trecere dintre Polonia și Turcia. În 1713 turcii, întorcîndu-se din războiul cu polonii, au făcut pod peste Prut la Ștefănești, pentru a trece oștile care veneau de la Hotin. Și acum sătenii, cu ochii adumbriți¹ de nostalgice trăiri, își mai amintesc podul de peste Prut, distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Și un înțeles și un altul, se estompau în emoția acelor vremi. Ce vremuri! Noi toți, parcă și în complicitate cu oamenii mari, trăiam mai mult cu sufletul. Caravana încărcată acum de un înțeles mai larg, aducea cu ea un univers, o bucurie în care imaginația găsea teren prielnic de împlinire. În jurul nostru totul se transfigura. Locurile cu copacii, pietrele, colbul, casele, ciorile, cimitirele dar și oamenii deveneau piesele fantastice ale unui basm care nu se mai termina. Caravana și locul în care-și proiecta filmul, sau căldărarii cu obișnuințele lor la care se adăugau și alte înțelesuri, creau o minunată și unică atmosferă de basm. Totul se petrecea în unic. Privind la acele vremuri, întîmplările se constituie în personaje ale unui univers mitic, devenind caravane. Așa, evenimentele care mi-au marcat existența de la primii pași pe care mi-i amintesc, ca tot atîtea caravane, s-au constituit în secvențe unice, trăite și consumate efectiv fără ca eu să fi ieșit o clipă din realitatea lor, care, mai apoi, urcînd pînă la momentul de față și-au intersectat mesajele ex–temporal, într-un act de maturitate.

Legat de acest lucru, ex–temporal ar urma să însemne în afara timpului. Oare copii în acele vremi ca și cei de azi, dar și noi, copiii din oamenii maturi care sîntem, prin ex–temporal-ele care marchează implicit anumite momente ale existenței noastre, nu în-seamnă că sîntem momiți, primii prin școală și educație, iar noi ceilalți în nod-urile vieții, să ieșim permanent în afara timpului?

Ce-o fi vrînd să însemne asta dragă cititorule? E o altă poveste care, șoptită în ceas de taină la urechea celui ce mai păstrează urme ale romantismului de altă dată, trezește calul înaripat, nostalgia. Ca într-un basm, se deschid porțile magice ale purității inocenței, invitîndu-ne să intrăm cu mintea adultului de acum, în universul copilăriei de atunci.

“Nu știu alții cum sînt…”, începea Creangă depănarea amintirilor. În ce mă privește, copilul inocent din mine a așteptat ca adultul care-l purta să-i dea aceeași realitate ca lui însuși, pentru a începe mișcarea nostalgică către un tărîm inefabil, jinduit dar niciodată tangibil, și care azi îmi apare ca o sublimă împărăție în care domnește Idealul. O intersecție se realizează într-un punct – cum este și în cazul crucii, care, tocmai prin faptul că apare din intersecție fără intenție, se propune de la sine ca o poartă prin care se poate înfăptui un act de transcendență. Intersecția spațializează timpul, blocînd spiritul într-o eternă și pură inocență a copilăriei. “Lăsați copiii să vină la mine“, ne îndeamnă Mîntuitorul. Intersecția caravanelor vieții se dorește a fi… în văzduhul sufletului, care ca și văzduh stă în puterea de plăsmuire a fiecăruia dintre maturii-copiii ajunși la o… puritate a inocenței. 

Autorul

¹ Aici, în sens de … umeziți.